Amicii ii spuneau Hiena…
Cand spun Gheorghe Dinica, nu ma gandesc la omul Gheorghe Dinica, cel care a murit azi, pentru ca nu l-am cunoscut. L-am vazut doar pe ecrane sau la teatru… Ma gandesc la Dinica si imi trec prin fata imagini care mi-au marcat copilaria, adolescenta, parte din maturitate.
Dinica inseamna pentru mine trairi, emotii, mai complexe decat “mi-a placut, nu mi-a placut”: antipatie pentru Stanica Ratiu (in Felix si Otilia), spirit de revansa pentru Lascarica (“nu trage domn’ Semaca, sunt eu, Lascarica”, in Cu mainile curate), contrarietate pentru Diplomat (Prin cenusa imperiului), groaza fata de Vasile Potop (Patul conjugal), simpatie pentru Nae Giurumea (De ce trag clopotele, Mitica?), indignare tulburata fata de Pavel Puiut (Filantropica) si multe altele. Ultimul film in care l-am vazut a fost Orient Expres (Costache). Cred ca am vazut 80% din filmele in care a jucat si de fiecare data personajul interpretat mi-a stranit emotie si admiratie pentru arta actorului Gheorghe Dinica. In copilarie nu-l placeam pentru ca il identificam cu eroii din filmele in care juca, in marea lor majoritate personaje negative sau controversate, situate intre lumina si intuneric.
La teatru umplea scena. M-am dus la Take, Ianke şi Cadar ca sa il vad pe Beligan, gandindu-ma ca, poate, nu mai are multa vreme de dus. Ironia sortii a facut sa fie ultima oara cand l-am vazut pe Dinica pe scena. Ce sa mai spun? Ca ii stiu pe de rost replica din Cotletele, replica in care vorbeste despre diferenta dintre “ce inseamna sa fii de stanga si ce inseamna sa fii de dreapta”? Va mai amintiti Plosnita? Iubirile de-o viata? Ionestii? Apoi, dupa ’90 nu putea sa lipseasca din montarile lui Andrei Serban, Cine are nevoie de teatru, Noapte regilor, Livada de visini… Dar Azilul de noapte in regia lui Cojar? Si altele… Lui Dinica ii iesea foarte bine umbra, controversa, amoralul, realul, hilarul, relativul. Lumea asa cum ea ea! De altfel, el este Nepotul lui Rameau, care spune: “Din fericire, nu-i nevoie să mă prefac; există şi aşa destui prefăcuţi, de toate soiurile, chiar dacă nu-i mai punem la socoteală pe cei care se prefac faţă de ei înşişi.” Toate personajele lui Dinica sunt unde ale aceleiasi oglinzi in care s-a reflectat pe sine.Cred ca s-a jucat pe sine toata viata, fara sa se teama ca ar putea fi judecat pentru asta.
Pentru acest curaj, de a te releva pe sine intr-o umanitate neretusata, rasplata e absoluta, maestre!
Cand spun Gheorghe Dinica, nu ma gandesc la omul Gheorghe Dinica, cel care a murit azi, pentru ca nu l-am cunoscut. L-am vazut doar pe ecrane sau la teatru… Ma gandesc la Dinica si imi trec prin fata imagini care mi-au marcat copilaria, adolescenta, parte din maturitate.
Dinica inseamna pentru mine trairi, emotii, mai complexe decat “mi-a placut, nu mi-a placut”: antipatie pentru Stanica Ratiu (in Felix si Otilia), spirit de revansa pentru Lascarica (“nu trage domn’ Semaca, sunt eu, Lascarica”, in Cu mainile curate), contrarietate pentru Diplomat (Prin cenusa imperiului), groaza fata de Vasile Potop (Patul conjugal), simpatie pentru Nae Giurumea (De ce trag clopotele, Mitica?), indignare tulburata fata de Pavel Puiut (Filantropica) si multe altele. Ultimul film in care l-am vazut a fost Orient Expres (Costache). Cred ca am vazut 80% din filmele in care a jucat si de fiecare data personajul interpretat mi-a stranit emotie si admiratie pentru arta actorului Gheorghe Dinica. In copilarie nu-l placeam pentru ca il identificam cu eroii din filmele in care juca, in marea lor majoritate personaje negative sau controversate, situate intre lumina si intuneric.
La teatru umplea scena. M-am dus la Take, Ianke şi Cadar ca sa il vad pe Beligan, gandindu-ma ca, poate, nu mai are multa vreme de dus. Ironia sortii a facut sa fie ultima oara cand l-am vazut pe Dinica pe scena. Ce sa mai spun? Ca ii stiu pe de rost replica din Cotletele, replica in care vorbeste despre diferenta dintre “ce inseamna sa fii de stanga si ce inseamna sa fii de dreapta”? Va mai amintiti Plosnita? Iubirile de-o viata? Ionestii? Apoi, dupa ’90 nu putea sa lipseasca din montarile lui Andrei Serban, Cine are nevoie de teatru, Noapte regilor, Livada de visini… Dar Azilul de noapte in regia lui Cojar? Si altele… Lui Dinica ii iesea foarte bine umbra, controversa, amoralul, realul, hilarul, relativul. Lumea asa cum ea ea! De altfel, el este Nepotul lui Rameau, care spune: “Din fericire, nu-i nevoie să mă prefac; există şi aşa destui prefăcuţi, de toate soiurile, chiar dacă nu-i mai punem la socoteală pe cei care se prefac faţă de ei înşişi.” Toate personajele lui Dinica sunt unde ale aceleiasi oglinzi in care s-a reflectat pe sine.Cred ca s-a jucat pe sine toata viata, fara sa se teama ca ar putea fi judecat pentru asta.
Pentru acest curaj, de a te releva pe sine intr-o umanitate neretusata, rasplata e absoluta, maestre!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu