Am fost si am vazut “Avatar”, la Imax, dar nu asta e important. E un film atat de frumos, incat nu conteaza unde il vezi. Pentru ca are poveste…! Am plans de emotie si nu sunt specia aceea lacrimogena care uda usor coada pisicii in fata celuloidului. E un film care starneste emotie autentica. Si nu sunt nici din specia ipocrita care defileaza in cercul de prieteni cu devize desantate despre umanitate, ecologism, principii imuabile… si nici nu vad energii izvorand din pamant si nici aure in jurul capetelor concetatenilor mei. Spun asta pentru ca, la Avatar m-am gandit “in every fucking moment” ce specie nemernica suntem. Avatar spune despre noi vechea poveste in care cel mai “civilizat” (in speta ala cu arma mai performanta) vrea ceva de la ala mai putin tehnologizat. Lumea de pe Pandora nu difera de lumea de pe Pamant. Pandorienii nu sunt altfel decat incasii, aztecii, maiasii, indienii cu piei rosii, polinezienii, eschimosii s.a. E o lume care traieste prin natura si nu o contempla doar, dupa ce a distrus-o. Cum spuneam, povestea nu e noua, e povestea noastra, a oamenilor “civilizati”. O poveste care sta in picioare chiar si in privinta Eroului salvator care este un “periferic” (dupa cum spune un domn drag mie, Neagu Djuvara).
Avatar este filmul in care mesajul este atat de evident, incat trebuie sa fii retardat ca sa nu te puna pe ganduri. Si mesajul este ambalat intr-o poveste atat de bine cunoscuta, incat nu se poate sa nu o recunosti. Trebuie sa vedeti Avatar cu ochii omului civilizat, ca sa simtiti imensa vina si responsabilitate. Cand traiesti intr-o jungla de asfalt, jungla reala ori isi pierde sensul, ori este ceva pentru care merita sa si mori. Cam asta am inteles eu din filmul asta! Un film perfect pentru ochii, dar si pentru sufletul… nostru?!
Vizionare placuta!